Cheile Galbene - Epopee în Apuseni

Ziua a cincea - Cheile Galbenei - Cascada Evantai, Izbucul Galben

Ţinta: Parcurgerea cheilor de la ieşire spre izbuc şi întoarcere prin Poiana Florilor
Data: 3 august 2012

Vârsta copilului:   8 ani

Dificultatea traseului pentru un copil de 8 ani:   

• tehnic - dificil (la nivel foarte scăzut al apei - multe pasaje le-am trecut prin albia râului)
• anduranţă - uşor spre mediu

Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil:         2

Recomandări :

• folosirea unui echipament de alpinism. Eu am folosit un ham, un anou cu carabină, două bucle 
• folosirea căştii de protecţie
• gradul de dificultate creşte mult cu creşterea debitului apei
• atentie! Nivelul apei variază mult şi în scurt timp de la începerea unei ploi!
• dacă se alege trecerea prin apă, este bine să se folosească espadrile de plajă.

Cum se vede la 8 ani:

- Cel mai tare traseu!!!

Dificultate pentru adult:  mediu spre dificil (la nivel foarte scăzut al apei)

Nerecomandat persoanelor cu rău de înălţime, cu un raport dezavantajos greutate / forţă, neechipaţi corespunzător (exclus fără bocanci) şi lipsiţi de experienţă pe munte. Folosiţi căşti de protecţie!

Descriere tehnică a porţiunilor dificile:

• trecere pe cabluri peste cursul râului, parţial cu prize naturale de picioare, în rest pe cablu la mâini şi picioare (apare efect de surplombă) - varianta - se poate trece prin apă descălţat, dar apa poate fi destul de adâncă, în funcţie de nivelul apei
• urcare abruptă pe versantul drept pe potecă udă din pământ-piatra, brână şi coborâre - varianta - se poate merge pe pietre, prin albie, fără a te uda - doar la nivel foarte scăzut
• porţiune lungă de perete din calcar, echipat cu cablu pentru mâini şi prize naturale de picioare - varianta - se poate merge pe pietre, prin albie, fără a te uda - doar la nivel foarte scăzut
• peştera se parcurge pe faleze de calcar cu înclinaţii mari şi acoperite de praf, pietriş într-un melanj adesea umed sau ud, la înălţime mare de albia râului, cu ieşire abruptă pe zonă acoperită de praf şi cu porţiuni lipsite de prize - varianta - ocolire uşoară prin pădure
• cabluri pe brână lată, puternic ascendentă, aproape de escaladă, la înălţime mare, cu prize bune şi puţin murdare.
• brână îngustă de pământ la înălţime, fără dificultate tehnică

Durata afişată / efectivă: ???(estimez 3:30) / 5:30 h

Harta Zonei

Până în chei am venit cu maşina. Ne-am întors din Boga către Pietroasa şi la 1 km de la pensiunea "La mama", am găsit un drum în stânga, care se întorcea spre valea abia trecută şi urca puternic. Am mers preţ de vreo 10km pe un drum care cândva fusese asfaltat. Resturile de asfalt presărat cu gropile de eroziune ale stratului inferior îl fac un drum foarte prost. 

Ajungem! Iată-ne la ieşirea din chei. Urmează să facem traseul în amonte. Este deja târziu. Intrăm în traseu la 12:45.
  

Mersul pe brâniţă îl terminăm repede şi ajungem în albia râului. Aici ne mai urcăm pe nişte pietre şi sărim nişte bolovani până îi terminăm şi pe aceştia. Aşa că o luăm pe pereţi, agăţaţi de cabluri. Acest bolovan uriaş se poate traversa căţărându-l, dar coborârea este descăţărând aproape de verticală pe calcar ud. Putem alege varianta să o luăm prin apă, dar ce farmec ar mai avea? Fac o tură de recunoaştere şi mă întorc să o iau pe Diana.

Treaba asta însă nu se termină cu una cu două. Când Diana nu mai are prize la picioare, se urcă pe bocancii mei. Când oboseşte, se mai aşază pe scăunel.

Viteza de înaintare este melcoidă. În 10 minute înaintăm câţiva paşi.

Dispărem vederii, în scobitura malului. Distanţa dintre lanţul de la picioare şi cablul de la mâini creşte şi Diana nu se poate descurca singură să-şi mute anourile pe cablu. Lanţul fuge în scobitură şi poziţia este de surplombă. În alte zece minute ieşim din zona aceasta.

- Mai aveţi?
- Mai avem un pic şi terminăm!
- ...
- Cât?!?
- Un piiiic!

- Tati, ia uite-o pe mami, a luat-o prin apă!
- M-am plictisit şi am amorţit pe pietroiul ăla! Am venit prin apă! Şi aşa pot să vă fac şi poze.

Plecăm mai departe. Pe partea dreaptă, o potecă urcă abrupt. Mă duc în recunoaştere. 
Mda, nu prea aş lua-o pe aici cu Diana. Jos! Improvizăm! 
Traversăm pârâul, căci pe dreapta nu putem continua. Pe stânga, drumul merge bine. Cu grijă, prin urzici, lăsăm în urmă zona primelor cabluri.

Totul este învelit în muşchi, totu-i verde ca într-o pădure ecuatorială.

Ne pregătim de traversare. Drumul trece pe cealaltă parte.

Pietrele nu sunt chiar la "înde-picior". Fac o recunoaştere şi las rucsacul.

La întoarcere este mai greu. Îmi caut o poziţie favorabilă să pot ajuta fetele.

Încerc să o trec pe Diana în faţă...

O ultimă privire în spate şi urmăm drumul pe dreapta.

Trecem obstacolele...

... râul îşi vede de curs...

... noi înaintăm amonte, când pe stâncă ...

... când pe buşteni. 

Când ridicăm privirea, în faţă peisajul este mirific. Pe de-a întregul sau în detaliu, totul este perfect. Respir adânc, încercând să cuprind totul în mine. Endorfina îmi consumă oxigenul şi cu bucurie nemărginită, respir iarăşi şi iarăsi repetat, adânc şi cu nările dilatate cabalin. 

Ne oprim adesea...

...admirând lucrarea naturii.

Descoperim că drumul nostru este pe pereţi, agăţaţi de cabluri.

Cascada Evantai apare în toată splendoarea ei, oglindindu-se în ochiul de apă.

Apa mică, pietroaiele şi câteodată buştenii ne scapă de a ne agăţa de cabluri.

Soarele scapă din nori şi ne luminează peştera de obârşie a cascadei. 

Nu puteam pleca mai departe fără o poză cu Evantaiul, acum restrâns de secetă.

Mai departe, valea începe să urce abrupt. Alt fir de apă hrăneşte viaţa şi bucuria naturii îmbracă pietrele într-o mantie verde.

Cablul puţin cam înalt pentru Diana ne-ar fi ajutat dacă ar fi fost apă mai multă. Acum însă ne descurcăm minunat din piatră în piatră.

Urcând mai sus, firul principal face stânga şi urcă in continuare.

Soarele intra în nori. Cascada Evantai se vede acum din profil. Cheile Galbene, aval, se desfăşoară nepăsătoare de mirosul ploii care va veni.

Mai urcăm puţin şi intrăm in peşteră, pe altă intrare decât izvorăşte cascada, ca să ne alăturăm cursului de râu. Aici am ajuns în aproape 2ore. Am înaintat foarte încet.

Peştera începe repede să devină dificil de parcurs. Învăţaţi cu "frumuseţile" de prin zonă am ales să vedem şi această peşteră.

Dianei nu prea i-a plăcut aspectul cu murdăritul mâinilor şi nici pietricelele mici ce rămâneau înfipte în pielea fină.

La un moment dat ne-am apropiat mai mult de cursul de apă. Acesta este şi cel mai frumos lucru, pe care doar pozele mi-l mai amintesc.

Altfel, amintirea păstrează doar pământul nisipos şi umed ce acoperea poteca abruptă şi pereţii de calcar fără prize. Tot timpul simţi că vei aluneca şi nu ai de ce să te ţii.

Ici-colo apare câte-o mică săritoare pe stânci de calcar, pline de praf curs de sus sau murdărite cu pământul umed de pe bocancii celor dinaintea noastră.

Şi dacă te uitai în urmă vedeai că nu ai unde să te opreşti în cazul unei ratări. Şi dacă te uitai înainte, te opreai să-i laşi pe cei din amonte să termine parcursul, să nu stai în plasa lor de alunecare. 
Ce nu am să uit din acest loc este că este urât şi periculos şi am să-l ocolesc pe variantă oricând mă voi mai duce acolo.

După o jumătate de oră, în fine ieşim. Ploaia nu a început, dar nici nu s-a oprit.

Luăm o pauză de masă, scurtă de astă dată. 20 minute şi ne punem în mişcare. Peştera rămâne în urmă.

Ne urcăm spre o şa.

De sus din şa, privind în partea cealaltă se vede o altă grotă. Pe acolo este intrarea râului în peşteră. 

În amonte privind,  cursul râului arată ca o înşiruire de marmite adânci şi cascadele ce le leagă.

Lasăm cursul şi ne abatem pe versantul drept. Urcăm până la baza unui perete de stâncă. Pe el, o brână lată decorată cu lanțuri, urcă abrupt.

Câteodată brâna devenea atât de abruptă încât semăna cu un diedru în care te cățărai. Foarte frumos acest pasaj. Lipsit de surprize neplăcute, cu toate ca era umed şi murdar de pământ, prizele erau bune şi dese, iar lanţul îţi conferea siguranţă. Ce-i drept, era expus, ceea ce pe mami a cam agitat-o un pic. De aceea nici nu avem poze pe parcursul brânei. Eu cu Diana am zburdat încântaţi de ocazia de a trece la 4x4, adică la cățărat. Un pic de senzaţie de căţărat, cu un pic de senzaţie de a fi în perete.

Nu a fost lung, nu a fost greu, dar a fost foarte frumos şi mai ales mi-a şters amintirea peşterii. La sfârşit coborâm un pic şi ajungem pe o potecă de pământ. Apar şi pozele.

Jos, marmitele continuă.

În spate, obliu, muntele şi poteca pe care am venit.

Când să sărim peste un copac ce ne bara poteca, Diana vede o furnică uriaşă. Eu o urmăresc cu degetul, ca martor al dimensiunii ei.

Toţi ne simţim bine.

Ne băgăm în cadre, să ne pozăm buna dispoziţie.

Marmitele se estompează.

Dar asta nu înseamnă că nu este frumos, mai ales că soarele reuşeşte să răzbată norii şi ne încarcă cu optimism.

Drumul este uşor acum şi avem timp pentru a ne desfăta cu frumuseţea locurilor.

Mami şi Diana.

Facem pauze...

...şi aspectul optimist, verdele primăvăratic şi foşnetul frunzişului copacilor, face ca...

Nu mai ştiu ce vroiam să zic. Plecăm...

Marmite încă neformate.

 Evident şi semnul Traseului Galben, din Cheile Galbenei, este şi el tot galben.

Apa mată, lăptoasă, galben-verzuie, ne pregăteşte de Izbucul Galbenei.

Nu este ăsta!

Au trecut puţin peste 4 ore de când am intrat în chei.

Să fie ăsta? 

- Da!!! Ăsta este Izbucul Galbenei.
- Am ajuns? Aici! Dar de ce nu sare apa în sus pe unde iese din pământ?
- Pentru că vine încet, de jos şi altă apă stă peste ea şi o acoperă.
- Şi nu se vede cum vine?
- Nu!
- Dar ai zis că se vede!
- Cred că după 20 de ani închipuirea a acoperit amintirea.
- !?!
- Dar ştii că apa asta vine tocmai din Cetăţile Ponorului şi este apa care a mers împreună cu noi prin peșteră alaltăieri?
- Ştiu! Mi-ai mai zis asta. Şi nu se vede pe nicăieri cum vine apa în izbuc? Vine de acolo din gaura aia?

- Nu ştiu! Nu se vede de unde ar putea veni. Poate la viitură se vede.
- Hm!

- Ti-a plăcut astăzi, întreabă mami?
- Da, cel mai mult!
- Mai mult decât în Ponoare, întreb eu?
- Da, aici cel mai mult decât oriunde.
- Mie mi-a plăcut în Cetăţile Rădesei cel mai mult, zise mami.
- Şi mie mi-a plăcut acolo, dar aici cel mai mult.

- Mi-a plăcut acolo unde ne cățăram.
- Şi pe cabluri?
- Da şi pe cabluri!

- Să mergem!

- Da! Mergem în Glăvoi!
- Este târziu! Se lasă seara.
- Mergem la foc! ...
- Ce este acolo? 
- Nu ştiu! Mergem să vedem?
- Nu mergem la foc!

Nu am mai mers nici la belvedere. Am luat-o spre Poiana Florilor.

Copaci şi forme de excepţie.

- Uite, ieşim în poiană...

- Îţi montez o frână, dacă nu te mai ţin frânele, şi te ţin cu o buclă!
- Hi hi, mami i-a uite ce-mi face tati!

Ajunşi în Poiana Florilor cu două luni mai târziu, flori nu prea mai erau. O floare de ciulini frumoasă...

O tufă de albăstrele.

Şi fructele florilor ce fuseseră...

Fânul în căpiţe încheagă un peisaj bucolic, nu departe, abrupturile cheilor. Ăştia sunt Apusenii! Munți ai contrastelor, ai ruperilor de ritm, al verdelui intens şi al pământului roşu de minereu.

Cum funcţionează frâna de mână!

Tăbliţa de la intrare, pe care nu am văzut-o când am intrat. După 5 1/2 ore am ajuns la maşină.

- Trebuie să le povestesc băieţilor că am făcut Cheile Galbene!

Aşa că fuga în Glăvoi.

În Glavoi, surpriză! Am crezut că sunt pe Valea Prahovei.

De cum ne-am dat jos din maşină și-a pus şapca cu "I love Apuseni"
- Dar vor mai veni băieţii şi în seara asta? După ce mănânc, mergem!

Focul de la "ABC".

Mergem să căutăm "băieţii". Ajungem la Seara de Folk.

"Băieţii",  nişte bărbaţi de 40-50 de ani, nu mai erau. Plecaseră.

Promitem să ne întoarcem, dragă munte!

Adio Glavoi!!! 

P.S.
   Scriind aceasta, nu pot să nu vărs o lacrimă de emoţie, de dor şi plină de vină. Le-am promis fetelor atunci că ne vom întoarce la anul. Şi nu am facut-o! Ne este dor de locul acela minunat! Diana şi Mihaela mai povestesc câteodată:

 - Am visat că eram în Apuseni!

 - Vai ce dor îmi este de Apuseni! Mi-e dor de verdele lor, de mirosul lor. Ştii, cum trecem de Albac, de la Arieseni, se simte mirosul ăla de Apuseni...

Şi stau şi le privesc melancolic.

Drumul cu maşina de la Boga la Cheile Galbene