marți, 21 mai 2013

Cu copilul pe munte


INCEPUTUL



Prima ieşire pe munte a fost în 2007, pe Platoul Bucegilor. Aici, primavara înca nu îşi intrase în drepturi, iar în zapada gasita, eu si Diana am facut cate un om de zapada. La unele detalii, ce-i drept, am mai ajutat-o.



2008 a fost un an în care am început sa iesim în trasee. Primul traseu, evident pentru cei care ma cunosc, a fost "La Verdeata" în Valea Alba. Asa ca am luat-o prin batrâna pădure de fag, pe drum marcat a cărui destinatie nu mi-o mai amintesc si pe care nu stiu când am urmat-o vreodata pana la capat. Este un DN1 al montaniard-zilor.





La urcare a mers cam 90% din timp pe jos (desi este greu de crezut privind în poza).




Marcajul se pierde si probabil sunt probleme sa-l ții, caci este doar un drum secundar din firul principal al Refugiului Costila. Refacem rezerva de apa la izvor si sunt singurul care o bea. Ce-o avea apa aia? Ce daca nu este din PET?!? Urcam pieptis, cel puțin pentru un copil de patru ani, facem o pauza la belvedere, unde deja se facuse racoare.


"Nu se face poza aia odata?!? Mi-e frig!"



Continuam pe brana expusa, unde am tinut-o strans de incheietura mainii.
La întoarcere, când coboram acest pasaj, mi-a zis cu un ușor reproș, "Tati, ma doare mana!"




Ajunsi "La Verdeata" nu am putut vedea nimic. Peretii de piatra in planuri diferite, care de acolo par verticali si in acelasi plan, au pana sus in Creasta Peretelui Vaii Albe aproape de 1000m. Insa erau in nori!



 De ceva timp, incepuse o burnita ca la munte, incepe acum si se termina saptamana viitoare. Dar asa este la munte! Nu vremea este rea, ci echipamentul necorespunzator!

Notă: Regret măcelul produs! De atunci grupul cu care merg pe munte nu a mai rupt flori. :(



Si a fost doar inceputul in acel an. Caci in concediu am luat-o spre Padis in Apuseni intr-o "expeditie" de amploare. Si nici drumul nu a fost cel mai direct. De la Ramnicu Valcea am lasat traficul infernal de Valea Oltului. Am mers spre Novaci. In drum oprim la Pestera Muierii.




Si cel mai inalt drum din tara, Transalpina. Inca nu era asfaltat. Am avut emotii la un moment dat. Era o "brana" de o masina latime, inclinata aproape la limita de tractiune, cel putin tinand cont de bolovanisul care statea tot timpul sa plece sub roti. Bolovanii mai mari scoteau sunete pe podeaua masinii. Pentru ocolitul lor era prea putin loc disponibil si ei erau prea multi. Ici-colo, santuri sapate de viituri, traversau diagonal drumul. Peste acest peisaj coboram un nor dens si ramanem in ceata.
Inainte sa urcam in nori langa Vf. Papusa.



Dupa ce am trecut muntii, invingatoare, cum este traditia, Diana a intrat calare in cetatea Alba Iulia.




In expeditia din 2008 am parcurs peste 250 km de macadam, drumuri forestiere si nedrumuri. Drumul lung, parcurs incet si leganat avea efect de somnifer.



De la Albac (jud. Alba) ne-am gandit sa parasim drumul si vom ajunge cumva peste munti. Am trecut prin localitati din Tara Motilor dincolo de Satul lui Horea, uitate de vreme si care in acea duminica erau pustii. Curtile erau ingrijite. Pasarile prin curte, cainii latrau la gard. Oameni niciunde. Motivul l-am aflat cand ieseam din ultima asezare inainte de munti. Oamenii i-am intalnit venind de la mica bisericuta, gatiti de sarbatoare. Era Sf. Maria! Erau la fel si acum o suta de ani si acum doua sute...
Peisaje bucolice.




Asta a fost partea frumoasa. Pe urma am vazut locurile unde au fost paduri de brazi. Erau acum doar radacinile infipte in versantii pe care-i tineau sa nu plece la vale. Cioturi scurte erau acum o padure de cruci. Iar padurea de brad este padurea care creste cel mai incet. Trist!
Cand estimam ca mai avem putin sa ajungem, facem o pauza la o intersectie pe margina unui raulet. Ne mai intalnim cu o masina din Ungaria. Ne intelegem in engleza. Noi am fi mers in directia de unde veneau ei si nu veneau de unde voiam noi sa ajungem. Iar ei voiau sa ajunga acolo unde ne indreptam si noi.




Ajunsi in Padis dupa amiaza, am plecat repede catre Cetatiile Ponorului.



Povorasul ne-a facut sa inaintam incet. Si l-am preferat cablului.

"Tati, mai calculezi mult?"



"Eu, pe acolo, hm?!"



Povaras sau cablu, incet,...


  ...incet, am tot coborat.




Ultimul cablu nu mai avea varianta de povaras si el trecea in cea mai dificila parte, stanca umeda murdara de pamant. Am stat un pic si ne-am intors de jos, din buza portalului inalt de 70m.
"Mai departe nu se poate!"


A doua zi de dimineata, am mai vizitat Pestera Ursilor.



Si am plecat pe drumul cel mai drept spre casa. Fiecare am promis ca vom reveni!













3 comentarii:

  1. Costin, te invidiez putin caci din ce-am citit mai sus pari sa ai muntele in sange. Si e minunat ca-ti inspiri fetita sa iubeasca natura si drumetiile!

    Noi suntem departe de a fi muntomani, insa de dragul Anei ne-am pregatit sa facem drumetii usoare, sa simta si ea aerul curat si sa vada cum e sa fii inconjurata de brazi si cer cat curpinde :) Maine plecam in prima noastra astfel de drumetie, cu ea in carca (caci e inca micuta - 10 luni). Avem emotii, dar sper sa fie totul ok si sa ajungem unde ne-am propus.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Parintii fac tot felul de lucruri pe care mai inainte nu credeau ca le vor face.

      Sa va traiasca!

      Si noi am fost in Busteni la 3 saptamani pe platou la 2 luni. Speram sa manance copilul mai bine. Asta nu am reusit atunci. Dar acum mananca f.bine pe munte :)

      Pentru voi cum a fost pe munte?

      Ștergere