MUNTELE PRIN OCHII UNUI COPIL: Lumea Pierdută

Ziua întâi - Povesti despre Apuseni și încălzirea

Ţinta: Un circuit al avenelor din Lumea Pierdută.
Data: 30 iulie 2012

Vârsta copilului: 8 ani

Dificultate pentru un copil de 8 ani:

uşoară
recomandare - atenţie în apropierea avenelor

Cum se vede la 8 ani:

a fost încântată, era primul contact cu Apusenii după 4 ani

-Ți-a placut?

-Da, foarte mult!

Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil: 8

Dificultate pentru adult: uşor

Durata oficială / efectivă: 2:30 / 3:30 h

Apusenii pentru noi reprezintă ceva greu de descris în câteva cuvinte.

Eu am fost prima oară în 1986, cu un grup (15 studenți) într-o expediție de 9 zile. Când m-am urcat în metrou să merg spre gară, mi s-a rupt o chingă de la "rucsacul cu cadru" pe care-l împrumutasem expres pentru prima mea călătorie de anvergură pe munte. Am avut un șiret de rezervă, așa că am cârpit rucsacul. În gară am avut curiozitatea să-l pun pe cântar. Avea 45kg!
Erau pe el atârnate multe alte lucruri. Chiar și o oală smălțuită (pentru gătit) care era și ea plină cu legume.
În brațe aveam un sac mare cu pâine. Eu eram singurul din București și puteam lua multă pâine fără cartelă (unii poate au uitat, iar pentru aceia care nu au trăit acele vremuri poate părea ficțiune) ceea ce mă făcea să par un mare "bagaj cu picioare". Ce să mai spun, dacă nu eram atent când pășeam, îmi flambau picioarele din genunchi.
Practic în acea expediție nu am mâncat decât din rucsac, până în a 8-a zi, când ne-am cazat într-un sat uitat de vremuri la un popă, în fânărie și el atunci ne-a făcut o mămăligă mare.
Cu rucsacul acela nu a fost singura pățanie. După unsprezece ore cu acceleratul până la Oradea, am luat un tren personal până la Beiuș și de acolo am căutat o ocazie pentru Chișcău. Dar cine să ia un asemenea grup? O basculantă "RABA de 16 tone"! Dar aia avea obloanele înalte. Cum să dai rucsacii sus? Cu greu, urcați până pe buza oblonului și lăsați să cadă în benă.
Ce credeți că mai aveam eu printre multe altele, în greul rucsac? Roșii? Da! Și castraveți și ardei gras! Dar nu de aici provin problemele. Ce mă gândisem eu la 20 ani? Să facem o salată "a la cort". Și ce mai lipsește? O sticlă (nu din plastic, că nu erau) cu un amestec bine dozat de ulei și oțet, care odată spartă la impact s-a scurs greoi printre conservele mele și prin pânza ușor permeabilă a rucsacului, apoi prin altă pânză, în alt rucsac, ce stătea nevinovat sub al meu, ţinând în pântec un sac de dormit al unui coleg, care va dormi în el în cele opt zile până am ajuns în fânăria popii. Sac dealtfel spălat în apa pârâului rece ca gheața, numai bună de clătit uleiul și de scos mirosul de oțet din vatelină. Până am uscat sacul de dormit, până am mai mâncat ca să mai ușurăm rucsacii, am stat vreo două zile pe malul râului Crăiasa.
Pe urmă, ce să o mai luăm iar cu ocazii și tren, am gândit că într-acolo trebuie să fie Poiana Florilor și am luat-o din Chișcău peste munte drept în față, cum vedeam şi noi pe harta turistică.
Și spre înserat cu rucsacii la fel de grei în spate, pentru că fetele redistribuiseră conservele către băieți să avem spor la urcat, am găsit un moț ce venise dimineață la coasă, cosise toată ziua și acum se întorcea acasă în Chișcău. Ne-a descris zona amănunțit și a încheiat cu replica, "V-o bătut Dumnezeu ... în cap"!
Ne-a zis unde găsim apă și a plecat. Am găsit și apa. Pica cam la 5 secunde. Din fericire era strânsă cam cât într-un lighean. Am făcut ciorbă, ceai, restul am băut-o și ne-am spălat pe dinți. Dimineața, fuga la izvor. Apă se strânsese cam de vreo doi litri. Noi eram cincisprezece...

...spre seară am ajuns în Poiana Florilor.

De aici au început minunățiile: Cheile Galbenei, Cetățile Ponoarelor, Padișul, Glăvoiul, pesteri, ghețari etc.

Așa că peste mai mult de 15 ani, mă gândesc să-mi impresionez iubita, actuală soție și mamă a Dianei și o duc în Padiș să-i arăt minunății. A fost dragoste la prima vedere! Nu despre mine vorbesc, ci de Apuseni.
Aici verdele este în august, verde ca și în iunie. Pământul este roșu de la minereul de fier, iar după ploaie (că în Apuseni plouă mult, altfel cum ar fi iarba atât de verde?) băltoacele au apă roșie în ele. Mihaela îmi spune mereu că Apusenii au un miros anume. Eu sunt mai tare de nas și nu mă prind.
Atunci nu am apucat să facem prea multe, că era destul de multă apă în tot bazinul hidrografic și traseele în Apuseni devin dificile sau inaccesibile. Dar ne-am promis că ne întoarcem peste un an.
Știți care a fost prima ei replică, o lună mai târziu, când testul ne anunța că vom avea un copil?
"Dar nu vom mai putea să mergem la anul în Apuseni...".

Iată un montaj al pozelor și filmărilor de atunci pe o muzică sugestivă.
Când ești într-o peșteră singur cu raza lanternei tale poți simți așa.

Așa a fost. Anul următor evident nu am revenit în Apuseni și încă câțiva ani după aceea. Am revăzut munții mult doriți abia când Diana împlinea patru ani.

Diana a fost prea mică să ne avântăm prea adânc în abisurile Padișului. Abia acum, când Diana a împlinit 8 ani, am revenit cu hotărârea sa-i vedem în cele mai adânci străfunduri.

Veniţi de la Sighişoara, ajunşi seara în Apuseni, ne-am cazat la pensiunea cu acelaşi nume "Apuseni". Dimineaţă nu ne-am prea grăbit, că este concediu. Eu, mai nerăbdator, am ieşit să fac poze din balcon.

Un pic mai sus de Boga înspre Padiş, nu mă simţeam chiar în mijlocul Apusenilor. Eram nerăbdător.

În cele din urmă s-au trezit fetele, am mâncat la pensiune, ne-am urcat în mașină și cap compas: Glăvoi. Am trecut de fosta barieră și ne-am oprit la intrarea în traseu. Am pornit pe drumul pietruit.

Drumul se lasă pe o vale străjuită de versanți domoli.

Din firul văii după o plimbărică mică, se face dreapta peste pârâu și începe urcușul pe versant în Lumea Pierdută.

Când am fost noi, încă mai erau brazii în picioare. Anul următor am auzit că au fost tăiați. Am înțeles că pădurea suferea de un parazit.

Pădurea te făcea să simți că ești într-adevar într-o Lume Pierdută.

Traseul este scurt și ajungi repejor la punctele de interes.

Am ales să o luăm spre Gemănata. Repede, am și ajuns la aven.

Este impresionant de adânc. Nu că ai putea să vezi cei 100m ai avenului ci pentru că întrevezi în negură cei 40m ai primei verticale (un bloc de zece etaje are aproximativ 30m).

Este și cel mai frumos dintre avenele Lumii Pierdute. La partea superioară are un pod de piatră care împarte gura avenului în două. De aici și numele de Gemănata. Podul are în el și o mică spărtură ca o fereastă. Iar jos, o arcada mare, gotică. Decorațiunile sunt ale unei vegetații bogate, care încearcă să acopere piatra. Lucruri ca acestea, pozele nu le pot surprinde prea bine, iar profunzimea lor, deloc.

Mergem pe partea cealaltă și găsim poteca care duce spre punctul de acces. În parte poate fi coborâtă, dar panta tot crește și pământul umed nu mai oferă condiții de coborâre fără echipament de speologie. Renunțăm și continuăm pe poteca care înconjoară avenul. Ne mai apropiem de el să-l privim.

Eu, cocoțat pe un pietroi încerc sa-i fac o poză să i se vadă și amigdalele.

Plecam spre Avenul Negru. Pe drum fotografiem copacii Lumii Pierdute. Aici totul pare să te facă să crezi că în centru vei gasi Castelul Dragonilor, pentru că locurile astea frumoase au un aer de poveste.

Îl vedem deja...

... mai coborâm un pic și ne sprijinim de un copac. Aruncăm o privire.

Evident asta este Ieșirea Dragonilor. Avenul Negru "fumegă" tot timpul. Frigul care se simte ne spune că este vorba de o ceață. Mai are doar 90m adâncime, din cei 108m care au fost până să fie aruncate trunchiuri de copaci, ocazie cu care s-a pierdut legătura de aproximativ 2.5km cu Gemănata.

Tot în povești putem spune că niște căpcăuni au astupat Ieșirea Dragonilor. Și în realitate tot căpcăuni erau.

Pauza mult așteptată. Pauza de masă!

Ce caută mami în rucsăcelul Dianei? Copilul cară mâncarea?!? Nu! Acolo găsești o sticlă mică de apă, un dulce, șervețele, diverse, și întotdeauna pe Coco și Chiț. Cine sunt ei? Sunt prietenii secreți ai Dianei. De obicei stau în dormitorul ei, dar de câte ori plecăm de acasă în vacanță, concediu sau ture pe munte, sar în bagaj. Au mers cu mașina, cu vaporul, cu avionul (niciodată în cală) sau cărați în spate peste tot. De ce sunt secreți? Nu știu, dar nu se arată niciodată în locuri publice. Stau pitiți! În orice poze din blog ați văzut-o pe Diana de la 4 ani și până acum cu rucsăcelul cel roșu, în el întotdeauna sunt cei doi prieteni de pluș.