Traseul Balcoanelor - Epopee în Apuseni

Ziua a doua -  continuăm încălzirea 

Ţinta: Un circuit al Balcoanelor din Cetaţile Ponorului
Data:  31 iulie 2012

Vârsta copilului:   8 ani

Dificultatea traseului pentru un copil de 8 ani:   

• uşor
• recomandare - atenţie în apropierea balcoanelor (nu mai au parapet)

Cum se vede la 8 ani:

• i-a plăcut mai mult decât Lumea Pierdută

- Ți-a plăcut chiar mai mult decat "7 scari"? 

-  ...!?!

Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil:         7

Dificultate pentru adult:  uşor

Durata oficială / efectivă: 3:00 / 4:30 h

Apusenii! Mereu căutaţi, mereu oprimaţi!

Romanii au construit un pod peste Dunăre şi au cucerit Dacia ca să ajungă în Apuseni. Apusenii sunt plini de bogăţii şi aurul era cel mai căutat. După ei au venit şi ungurii şi austriecii. Aurul de aici s-a răspândit astfel până departe în lume. 
Au venit şi românii, au venit şi comuniştii s-au întors din nou românii şi au închis minele, căci după mii de ani, în cele din urmă zăcămintele au secătuit. Nu, nu au secătuit, dar le vindem la alţii, să vină ei să caute aurul, argintul, wolframul etc..
Soarta Apusenilor - mereu alţi stăpâni, acelaşi interes. 

Şi aceiaşi locuitori. Ce mai fac ei, din ce trăiesc?  
Tăietori de lemne. Pădure mai este? Mai este, dar se taie mult mai repede decât creşte. Turism? Da şi turism, dar puțin, pentru oraşele din zonă şi mai ales pentru connaisseurs. Mulţi străini, cei mai mulţi vecinii din Ungaria, dar şi germani, polonezi, cehi, englezi, spanioli (?!). Românii îi găseşti mai repede în Bulgaria, Turcia, Grecia, Spania şi Italia.
Dar mă opresc aici, consider, totuși, că Apusenii sunt vizitaţi mult sub potenţialul lor. 

Când am plecat din Boga dimineaţă, să urcăm spre Glăvoi am oprit maşina să văd mai îndeaproape pământul roşu din taluzarea drumului. Nu era pământ pur şi simplu, mai repede era minereu. Am pus şi degetul ca martor de culoare.

Am ieşit undeva aproape de terminarea urcării spre Padiş pe un drum forestier să căutăm Peştera Neagră şi am regăsit bradul cu brăduț în vârf (este bradul de la începutul clipului prezentat în "Apuseni - ziua întâi") 
Peștera nu am găsit-o repede, așa că am renunţat. Rămâne pentru altădată.

Când ajungi în Padiş este aproape imposibil să nu vezi cai. Acum stăteau doi câte doi, unul cu capul la coada celuilalt.

Ieri am făcut Lumea Pierdută , astăzi urmează Traseul Balcoanelor. De la barieră facem imediat dreapta să mergem la Balcoane.

 Cărări de munte.

Drumul e simplu, câteodată te gândeşti că ai putea să-l parcurgi şi cu maşina, însă pe alocuri se mai îngustează şi urcă sau coboară mai repejor.

 Ajungem pe marginea Dolinei 2,la fostul Balcon 4.

Mă uit de jur împrejurul uriaşei doline.

- Uite, o capră negră, acolo pe partea cealaltă! Aceasta dispăru pe după stânci. O căutam să vedem dacă mai apare.
- Sunt două, o capră cu puiul său! Ce frumos!
- Unde, unde? ne întreba Diana agitată să vadă şi ea caprele negre.
Tot arătăm noi şi explicăm în funcţie de copaci sau stânci. Mai sus, mai la stânga... Capra mamă se oprise să pască iar puiul stătea lânga ea.
- Aah, daaa, ce frumoase sunt! se minună Diana. Sunt foarte frumoase! Puiul cu mami!
Tot admiră cele două siluete abia vizibile din cauza distanţei mari.
- Dar... de ce nu sunt negre !?! 

Ei da! Ce să mai zici?!?

Am tot stat să le urmărim. În cele din urmă au dispărut.

Ceva mai târziu am zărit şi un şoim sau vultur care plana pe partea cealaltă. La un moment dat se așeză in vârful unui brad izolat.

Jos, fară a putea să obţin o poziţie mai bună de fotografiat se întrevede luminatorul din ponor.

- Ce brăduţ!

 "O marmotă cu trompă", din rădăcinile unui copac căzut.

Mă gândeam eu să fac o poză care să surprindă cum mergem noi pe munte. Dar fetele au găsit vreo floricică, ciupercuţă sau ceva şi se opriseră.
Aşa că am făcut o poză cum stăm noi pe munte!

Dolina 2, următorul balcon. Balconul 3.

Jos se vede accesul de sub portal, dinspre Dolina 1 înspre Dolina 2.

Acum un zoom pe acces. Mâine vom face pozele de jos, înspre balcoane.

Ca în orice loc frumos, stăm mult. De aceea nici nu suntem rapizi în turele noastre pe munte. Turele noastre nu sunt bazate pe performanţă şi viteză, ci doar pe plăcerea de a fi acolo. Ne oprim pentru gâze, fluturaşi, floricele şi ciupercuţe (doar sunt cu două fete) şi poposim în orice loc în care avem deschideri, panorame, privelişti deosebite.

Iar noi ne-am rezervat o zi întreagă pentru un traseu de 2-3 ore.

Fac o poză în care se poate estima vizual profunzimea, comparând cu brazii înalţi. Probabil sunt 200m până jos.

Acesta este luminatorul din peşteră. Râul Galben este undeva cu 90 m mai jos. De aici luminatorul pare neînsemnat. O gaură neagră pe marginea abisului. Pare destul de mică şi într-o fotografie făcută cu zoom.
Dinăuntru pare că este lumina reflectorului în timpul unui spectacol. Lăsăm pe mâine asta.

Un molid pe marginea prăpastiei.

Mai facem fiţe pentru poze...

...şi plecăm.

Dolina 3.

O poză printre copaci.

Poză făcută pe o creastă ce iese in dolină. Stânga hău, dreapta hău. Fetele nu au venit după mine. De acolo am văzut bradul pe al cărui vârf se aşezase vulturul.

Mihaelei i-a căzut sticla de cafea. De unde stătea ea am putut să cobor să o recuperez fară riscuri. Nu trebuie să lăsăm urme! Pe munte suntem în misiune specială!

Nicăieri nu trebuie să lăsăm urme!

Zărim pe cineva jos, dar nu reuşesc să focalizez pe zoom maxim decât în copaci.

Ajungem şi la locul fostului Balcon 2. Aici marginea este dreaptă şi dincolo de ea porneşte vertical. Exact sub noi este ieşirea din peşteră.

Atenţie, fără să vă daţi seama puteţi să "împuşcaţi" pe cineva cu o pietricică, care, până jos, devine o armă letală! Acolo jos, au murit oameni în acest fel!

Nicăieri pe munte nu aruncaţi pietre! Chiar dacă nu vi se pare că ar fi vreun pericol.

Şaua dintre dolinele 1 şi 3, iar mai departe drumul de coborâre la portal.

Nu ştiu cum, dar în ziua aceea reuşisem să fentăm masa nesperat de mult timp. Diana, în traseu, este mereu nerăbdătoare să facem pauza de masă. Este unul din momentele ei preferate. Altfel, acasă, nu este interesată deloc de acest moment al zilei.
Însă în traseu ,dincolo de foame, masa devine un eveniment, un festin care deși este frust, este mult îndrăgit. Da, iubeşte să mănânce aşa pe o buturugă sau o piatră, în condiţii spartane, brânza topită dintr-o membrană de plastic înţepată într-un cap și pusă pe pâinea ruptă . Brânza ţâşneşte şubţire şi se aşază în colăcei, pe pateul de ficat. Şi nu oricum, ci în chip de zâmbăreţ (smiley), fluturași sau floricele.
Ce-i drept, mami încearcă să respecte şi o etichetă. Avem mereu farfurii şi tacâmuri de plastic și un şervet pe post de faţă de masă. Deh, ca fetele!

Nici norii care se scuturau nu ne deranjază de la festinul nostru.  Locul este frumos, lângă noi este o ditamai prăpastia, dar noi stăm comod pe rămăşiţele arheologice ale fostului balcon şi ne înfruptăm cu poftă din merinde. Poftă bună!

Mami, dupa o noapte cu febră si mult Nurofen, doar ne privește. Durerea din gât nu o lasă nici sa bea apă.

Domnişoara Diana, deranjată de indiscreţia pozelor în timpul mesei se apleacă să nu mai poată fi fotografiată. Aparatul foto se strecoară insistent să facă o poză de jos.

"Na, poftim poză!"

După masă mergem din nou să privim în dolină. Vedem trei capre negre în acţiune.

Partea spectaculoasă s-a terminat. Începe retragerea din traseu. Hotărâm să mergem mai departe şi să ocolim dolina ca să vedem cum este şi pe acolo.

- "Diana, la picioarele tale este capul ciclopului împietrit!"

 Ajungem la o bifurcaţie unde găsim descrierea "Cetăţilor Ponorului"

Aha, ăsta trebuie să fie siteul oficial al parcului !

De la intersecţie pornim spre Padiş. Trecem pe lângă coborârea în Dolina 3, un povărâș nu prea plăcut. Pe care în adolescenţă, după ce l-am făcut o dată, l-am cam ocolit.

Drumul prin pădure este banal. După ce am văzut atâtea frumuseţi, acum prin pădure nu prea mai găsesc nimic interesant. Aşa că mă uit la aparatul foto.

Nu te plânge niciodată de plictiseală pe un drum pe care nu l-ai mai parcurs! Că nu ştii peste ce dai!

De exemplu, poţi să dai peste un horn calcaros, umed, mânjit cu pământ transformat în noroi alunecos şi fără lanţuri de asigurare. 

Ghiciţi peste ce-am dat?
Peste un horn calcaros, umed, mânjit cu pământ transformat în noroi alunecos şi fără lanţuri de asigurare.

Relaxarea a zburat. Adrenalina ne ascute simţurile. Bineînţeles şi Diana răspunde. Se concentrează, dispare comportamentul copilăresc. Ascultă, comunică, negociem.
"- Nu pot  să pun piciorul acolo! Nu ajung cu mâna!"
"- Iti sprijină tati piciorul! Caută altă priză!"

Hornul coteşte stânga şi mai continuă cu o încă o bună bucată dificilă. Uşor, ușor, cu ajutor unde nu poate singură, coborâm încet. Panta se înmoaie treptat, hornul se deschide şi piatra redevine curată şi uscată. De aici merge mai departe singură.

Pentru cei ce vor varianta simplă a vizitării balcoanelor îi sfătuiesc să le facă de la Dolina 2 la Dolina 3 şi înapoi.

Ieşim din traseu după vreo jumătate de oră. Ajunşi în drumul forestier spre Cabana Cetăţile Ponorului, mărim pasul spre Glăvoi. Acolo urmează distracţie!
Luăm masa la "ABC", la tanti Cati. Ne aşteaptă cu diverse bunătăţi. Meniul este simplu, ca la ţară. Măncăm ciorbă, iar  la felul doi alegem MBS. Și desert: langoşi.
Fetele sucuri, tati pălincă.
"Bunu", un tataie blajin care ştie să vorbească cu copiii, este şi el în fiecare seară la "ABC" cu câte o bere sau o pălincă. Deja este a doua seară. Ne cunoaştem. Ne spune poveşti. Doarme într-o căsuţă care are dimensiunile uneia din parcurile de copii.

Ne simţim foarte bine! 

Diana zăreşte un "căţel" (bobtail) şi se duce repede sa-l mângâie.

Serile sunt foarte frumoase aici. Practic la pensiune, în toată perioada, am fost strict pentru duş, dormit şi masa de dimineaţă.

Mâine este o nouă zi în Padiş! Abia aşteptăm!

Nu! Mâine este ziua Z. Coborâm în Cetăţile Ponorului!