Cetăţile Ponorului - Epopee în Apuseni

Ziua a treia -  Peştera Cetățile Ponorului

Ţinta: Parcurgerea Peşterii Cetăţile Ponorului, între Dolina 1 şi 3 (300m)
Data: 1 august 2012

Vârsta copilului:   8 ani

Dificultatea traseului pentru un copil de 8 ani:   

• tehnic - dificil
• anduranţă - uşor

Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil:         3

Recomandări :

• folosirea unui echipament de alpinism. Eu am folosit un ham, un anou cu carabină, două bucle şi o semicoardă pentru coborârea Dianei până sub portal, în Dolina 1
• folosirea căştii de protecţie
• nu trebuie staţionat în preajma şi sub verticalele pereţilor. De exemplu, la intrarea şi ieşirea din peşteră. Atenţie cad pietre !
• atentie! Nivelul apei variază mult şi în scurt timp de la începerea unei ploi!
• îmbrăcăminte groasă - temperatura medie în peşteră este de ~ 10-12°C

Cum se vede la 8 ani:

- Cel mai tare traseu!!!

Dificultate pentru adult:  mediu spre dificil. 

Nerecomandat persoanelor cu rău de înălţime, cu un raport dezavantajos greutate / forţă, neechipaţi corespunzător (exclus fără bocanci) şi lipsiţi de experienţă pe munte. Folosiţi căşti de protecţie!

Durata afişată / efectivă: 3:00 / 4:40 h

Harta Zonei


Complexul carstic Cetăţile Ponorului! Everestul Speologic din Romania! Cel mai spectaculos şi complex fenomen carstic al României şi unul dintre cele mai apreciate din lume! Traversarea peşterii este un spectacol al naturii!

Premiera acestei traversari a fost făcută în 1949. 
Eu am fost aici prima dată în 1986, în studenție. Nu-i greu de bănuit a fost dragoste la prima vedere. 
În 2003, apa mare nu m-a lăsat să-i arăt Mihaelei decât porţiunea de la Dolina 3 până la luminator (parcurgere în amonte). 
În 2008, când Diana avea 4 ani, am coborât prin Dolina 1 până la bifurcaţia dintre urcarea în şa şi coborârea spre Portal. Ultimul pasaj a fost dificil şi nu am lăsat-o deloc din mână. 

Diana la 4 ani - 2008

Era după amiază şi copilul era obosit. S-a plictisit rău de complicaţiile de aici şi n-a fost deloc distractiv.

Diana la 4 ani - 2008

Acum totul este altfel! 
Diana are 8 ani, are experienţă pe munte, îi place să meargă în ture, îi place provocarea şi gustă plăcerea de a reuşi să termine un traseu. 
Vara asta a fost secetoasă şi nivelul apelor este scăzut. Avem toate condiţiile.

Cetăţile Ponorului sunt în top 3 "Locul meu de suflet din România", iar Apusenii sunt în top 3 "Cel mai iubit munte din România". 

Clipa mult aşteptată a venit! Este ziua Z!

Şi acum povestea! Luăm micul dejun la pensiune și plecăm. 
Ca de obicei, ne dăm jos din maşină în buza traseului, ne echipăm şi plecăm. Coborâm puţin, urcăm un pic şi apoi începe coborârea prin pădure, spre Portal. Este puţin de mers.

Mami a inventat un joc şi astfel fetele mele se distrează. Atmosfera este frumoasă! 
Ce joc credeţi că este acesta? De fete, bineînţeles! 
Împuşcă copaci ! Da, da, şi cu sonor! 
Vă daţi seama, eu, ca bărbat, nu mă pretez la astfel de jocuri. Sissy's staff! :)

Ieşim din pădure la marginea văii. 
Portalul Cetăţii Ponorului ne primeşte maiestuos. Pentru cei ce nu l-au văzut, este greu de descris cum se văd cei 74m înăltime. Este cel mai înalt din Europa. Este cât un bloc cu 25 de etaje, stăjuit de brazii agăţaţi în stâncă în locuri în care nu ai crede că pot sta. 

Peisajul te duce cu gândul că te afli într-o poveste. Jos nu pare să te aştepte Zâna Cea Bună. Dincolo de frumuseţe, Portalul, ca o gură uriaşă căscată, este plin de mister. Măreţia şi frumuseţea naturii fac să îţi bată inima puternic. 
Diana, alături de noi, ca Harap Alb alături de alaiul său va trebui să treacă prin portalul deschis spre necunoscut.

Scot echipamentul şi o asigur pe Diana de când ajungem la rămăşiţele scării din cornier. Vreun balaur a vărsat flăcări de arată aşa de jalnic. Acum nu are nevoie de paloş, aşa că îi dau buclele, o instruiesc ce avea să facă şi cum să se asigure.

Mami, emoţionată de încercare, ce să facă şi ea mai întâi? Să pozeze, să se uite la Harap Alb cum trece prin prima încercare ... Cert este că poze n-a făcut! Aşa că nu am ce să vă arăt. Povestesc...
Oricât de repede ar fi mers Diana, faptul că te asiguri scade mult viteza de înaintare. Şi Diana nu merge repede de fel. Traficul acolo era ca pe DN 1. Mergând pe cablu, locuri de depăşiri sunt ca pe serpentine. Aşa că s-a produs un blocaj în trafic și o coadă de așteptare. Eu am rămas sus să filez, mami lângă mine. 
Coarda a început să curgă treptat odată cu coborârea Dianei. În urma ei, ceilalți turiști sunt ciorchine. Meticulos, concentrată, cu îndemânare de copil, Diana pune bucle, asigură şi coboară. Când a terminat de parcurs zona dificilă, s-a asigurat și s-a oprit. Coborâm și noi.

Următoarea porțiune este mai simplă și nu are cablu. O las pe Diana să se plimbe în voie. 


În voie, în voie, dar în "lesă". Dezlegarea ar dura prea mult timp şi încercările abia au început.

Ne facem poze la promontoriu... şi eu ascund coarda discret la spate să dea bine poza.

Descăţărăm.

Diana intră din nou pe cablu. Este încântată! Dar exuberanţa este închisă în concentrare. Se comportă ca un mic adult. Încrezătoare în forţele ei coboară, pune bucle, trece coarda prin carabină şi la sfârşit asigură.

Încă o încercare terminată! Cine-i mai mândru ca mine când mă îmbrăţişează?

Povestea merge mai departe. 
Trecem de bifurcaţie, locul în care cu patru ani în urmă ne oprisem. Acum zona ultimului cablu este uscată. Trecem de el. Nu este simplu nici pe uscat. Următorul pasaj este de lanț. Aici stânca este udă. Coborând, peretele devine vertical. 

Coboară singură şi când dificultatea o depăşeşte întind coarda şi trecem în rapel pasajul. Asta este partea distractivă, dar alunecându-i piciorul, se lovește cu genunchiul de stâncă. Asta este partea dureroasă! 

Intrăm sub portal. În spatele nostru vine în braţele tatălui său, probabil cel mai tânăr Harap Alb care a intrat în peșteră!

Strângem echipamentul de asigurare şi scoatem îmbrăcămintea groasă, pentru că aici a strănutat Gerilă.
Ploaia a început uşor să cadă dar noi suntem sub bolta de piatră si nu ne atinge. De aici nu poti cuprinde în poze portalul dar poţi să-ti suceşti gâtul uitându-te.

Mai departe se poate merge în Dolina 2 sau în peşteră.

Las fetele să se bucure de moment şi o iau în sus pe povărâş, spre Dolina 2. Mă întorc pentru o clipă şi le fac o poză. Portalul nu poate fi cuprins!

Bolta de piatră se lasă mai jos. Un portal mult mai mic îmi deschide drumul în dolină. Sus sunt Balcoanele 3 şi 4.

Ieri priveam de sus spre acest portal.

Fetele sunt nerăbdătoare să intre în peşteră. Ploaia continuă. Vremea nu ne aşteaptă. Ori intrăm acum, ori nu mai intrăm. Nu trebuie să ne prindă viitura. Nu mai avem timp de vizită în Dolina 2. Diana este echipată deja "de iarnă".

Intrăm!

De sus, intrarea în peşteră părea o gaură de şoarece (în poză, săgeata indică intrarea în peşteră).

De aici de jos, intrarea este de dimensiunea unei case cu etaj, iar bolta Portalului Cetăţilor Ponorului pare infinită ca bolta cerească.

Odată cu noi intră şi Harap cel Mic cu alaiul său.

Mai aruncăm o privire înapoi, înainte să dispărem în lumina frontalelor.

Următoarea provocare pentru Harap Alb este să găsească "Intrarea Ascunsă Privirii". 
Înaintarea se opreşte pe margina unei săritori. Cum ştim din povestea Harap Alb, acesta nu ar fi reuşit să treacă încercările fără ajutor. 

"Şi Sfânta Duminică i-a zis: 
    - Ţine minte, când intri în tărâmul Beznei şi calea se închide pentru cei făr'de aripi, lăsă aista drum liliecilor, iar vrednic de-i fi, te vei întoarce şapte paşi şi vei căuta Intrarea Ascunsă Privirii după şi sub stânca pe lângă care cu nepasare tocmai ai trecut. Acolo găseşti cale să cobori mai departe. 
Sfânta îi dete atunci şi astă harta."

Harap cel Mic cu ajutorul alaiului său găseşte primul intrarea. Coborâm prin cotloane şi ajungem jos sub săritoare. Ne continuăm drumul când pe o parte, când pe alta, în funcţie de cum ne lasă apa.

Stânca este umedă şi alunecoasă.

Şi Harap Alb atent, depăşeşte orice greutate.

Primim ajutor şi de la eroii alaiului lui Harap cel Mic.

În alte locuri drumul este ușor.

"Harap Alb scoase Bobul de Soare pus într-o cutie de Moş Dedeman care i-a zis: 
  - Este un Bob de Soare, care îţi va fi de folos când Mândrul Cerului va fi acoperit de piatră, iar Bezna îţi va ţine calea. Atunci scoate din teaşcă Bobul, şi Bezna va face un pas în spate. Şi la orice pas al tău va face şi Bezna unul. De vei merge în faţă, Bezna va da în spate. De vei da înapoi, ea va veni după tine. Calea este în faţă! Aşa vei învinge Bezna şi vei ajunge pe Tărâmul Soarelui."

Facem poza şi plecăm.

Aici înţelegi ce înseamnă "de cleştar".

Ajungem la următoarea săritoare. Nu se poate coborî.

"Harap Alb îşi aminti ce îi spusese Sfânta Duminică:
  - Nu te încumeta să intri în Tărâmul Beznei decât când seceta usucă Piatra de Intrare, căci atunci Balaurul Fluid care aruncă apă pe gură şi nu doarme nicicând, începe să moţăie de somn. De va veni o ploaie, balaurul se va trezi şi nu vei mai putea sări peste el când îţi va ţine calea la săritoarea de sub Fereastra Spre Cer."

Urmează traversarea cascadei din zona luminatorului. 

Aici este punctul cel mai dificil. 
Când apa este la un debit normal, trebuie să sari pe o distanţă mare. La un debit mare, devine imposibil. Nivelul apei crește și cele două maluri sunt din ce în ce mai îndepărtate. 
În 2003, venind din aval, ne-am oprit pe stânca ce stă acum în fața noastră. Am măsurat din ochi distanta peste apă și saltul mi s-a părut imposibil chiar și pentru mine (la cei 1.90m pe care-i am).
Acum debitul este scăzut. Cascada este mică.

"Dar Harap Alb n-a ascultat povaţa şi a intrat pe piatră udă şi ploaie, iar balaurul începuse să se trezească. Nu mai putea sări peste el. O fărâmă de zbor i-ar fi trebuit. Scoase aripa primită de la Regina Albinelor şi îi dete foc." 

"Imediat, regina cu tot neamul său veniră de-i dete fărâma de zbor ce-i trebuia. Alaiul său de-o parte şi alaiul lui Harap cel Mic de cealaltă, îi deteră ajutor de trecu şi această încercare cu bine. De ciudă, balaurul se zvârcolea nervos în bazinul adânc în care sărise încercând să-l prindă pe Harap Alb."

Am ajuns sub Fereastra Spre Cer.

"Pasărilă Lăţi Lungilă se ridică pe vârfuri şi se uită afară."

Ieri priveam fereastra din Balconul 3 

De aici, peştera face stânga şi creşte în înălţime, atingând un maxim de 90 m şi o lăţime de 20m. Sunt niste adevărate chei subterane. Pe măsura Portalului, aici în pântecele muntelui, spectacolul grandios al naturii atinge cote maxime. Siluete gigantice se întind pe peretele alb de calcar. Urme ale infiltraţiilor pluviale din defectele geologice ale dolinei, desenează în nuanţe ruginii două siluete stilizate ale unui bărbat şi ale unei femei, care merg ținându-se de după umeri, cu mâinile atârnând până la pământ.

Jos se vede un "instantaneu" de 2 secunde al grupului nostru.

Altădată (în 2003) din alt loc şi într-o zi în care soarele invada pestera prin fereastră, viziunea era alta asupra siluetelor. 
Comparând cele două poze, putem să ne dăm seama cât de mic este un om în raport cu acea siluetă şi mai departe, cu înălţimea sălii.

Râului, până aici i s-au adăugat diverşi afluenți. Nu sunt alte râuri sau pârâuri. Sunt izbucuri, diverse izvoare şi infiltraţii care vin pe pereţi. La intrarea în ponor, sub Marele Portal râul apare dint-un lac subteran alimentat de sifonul Peşterei Căpuţ. Imediat este ascuns de pietrele mari şi reapare după coborârea primei săritori. După a doua săritoare ajunge la întreaga lui dimensiune. Apoi se răsfiră pe toată lăţimea sălii şi coboară liniştit la vale. Este cel mai mare râu subteran din România. 
Plecăm mai departe.

Cam aşa arată drumul de la fereastra până în dreptul ieşirii. Mergi, te urci pe bolovani şi sari din piatră în piatră. Tot timpul analizezi şi cauţi ca la șah câteva mutări înainte. Uşor de mers şi distractiv. Nu sunt pericole!

Ajungem în punctul în care se face ramificaţia de ieşire din peşteră. Drumul nostru urcă în stânga pe un povărâş destul de abrupt spre ieşire. 
Călătoria noastră este varianta premierei din 1949.

În dreapta, peştera continuă, scade mult în înălţime şi se îngustează treptat. Mă duc cca. 100m mai departe. Grupul nostru nu se mai vede. Mă apropii de o sală.

Cum se vede în desenul de mai jos, peştera îsi arată doar 10% din lungime, între portal si ieşirea din Dolina 3. 

În 1951 Emilian Cristea un mare iubitor al munţilor şi dascălul unei generaţii de alpinişti, vine aici pentru a-i da de capăt. Premiera este terminată în 1957, când s-a ajuns la ultimul sifon. S-au făcut diverse experimente. Coloranţii au dovedit că apa aceasta este cea care alimenteză Izbucul Galben aflat la mai mulţi kilometri distanţă. 
Între cele două, rămâne misterul. 
Peste două zile vom încerca să-l elucidăm și noi! 
Vom merge în Cheile Galbene din regatul Impăratului Galben.

Analizez un pic pe unde se mai poate înainta (eram doar cu o frontală într-o beznă perfectă).
De aici drumul se continuă cu treceri prin apă. 
Simt singurătatea! Fac cale întoarsă. 

În dreptul ieşirii, pe peretele opus o altă siluetă înaltă până înspre tavan îşi arată forma ruginie. În planul secund se vede galeria prin care noi am venit mai devreme. Vezi o catedrală gotică (90m înăţime), iar la capătul ei lângă altar, luminat, se văd uriaşele siluete (nu se văd  în poză).

Aruncăm o ultimă privire. Ne întoarcem şi pornim pe galeria ascendentă spre ieşire. Seamănă cu o țeavă uriaşă pe jumătate colmatată cu bolovani şi pământ. Panta este la limita aderenţei.
Se termină tărâmul Beznei. În ochiul de lumină se vede perdeaua de apă ce curge de pe peretele de 200m înălţime de deasupra ieşirii. Afară plouă! 

Urcăm spre ieșire.

Pe jos, grohotişul ud amestecat cu pământ nu este încercarea cea mai frumoasă, dar trebuie să o trecem.

Perdeaua de apă.

Afară, ploaia se opreşte.

Viiturile mari mobilizează copacii doborâţi. Adesea găseşti astfel de copaci sau, mai rău, snopuri de copaci care sunt înghesuiţi de forţa apei ca și cum ar fi simple scobitori. Aşa cum, din povestiri, înţeleg că este baricadat sifonul de la capătul peşterii.

Afară apare soarele. Începe sa se simtă căldura. Diana scoate impermeabilul şi polarul. 
Ieşim din gura balaurului adormit.

Afară începem dezechiparea şi ne bucurăm de ultimele pliuri diafane ale perdelei de apă sclipind în soare.

Eu am băgat repede polarul în rucsac, am lăsat fetele să se schimbe în îmbrăcăminte de vară și plec să mă plimb prin bolovăniș. 

De fapt, nici nu-mi mai aduc aminte prea bine ce se întâmplase înainte, dar știu bine care era situația. Eu eram la circa 10m distanță de fete și bagaje. La 3-4m de ele era și cealaltă familie cu băiețelul. Diana, cu pantalonii groşi pe jumătate scoşi, iar băiețelul în brațele tatălui său. Timpul se dilatase foarte mult atunci când am auzit Cranc!!! 
Experiența pe munte m-a făcut să recunosc imediat sunetul încet și îndepărtat. Pe munte sunt câteva pericole, unele anticipate, cum este furtuna care vine cu fulgerele ei și cele care se întâmplă surpriză. De când am început să merg pe văile de abrupt, am învățat să încerc să nu disloc nici o piatră, iar dacă vreuna să mișcă și poate porni la vale, să o pun într-un loc în care să stea mai bine și asta chiar daca nu este cineva în spate. O piatră plecată nu se știe până unde poate ajunge și pe cine poate întâlni în drumul ei.

Când ridic ochii pe peretele vertical, îl zăresc imediat. Era plecat aproape de sus și nici nu apucase să prindă viteză. Noi suntem sub el! Gâtul meu era deja încordat și pregătit de strigăt.

În alpinism comenzile  se dau tare, partenerul putând să fie și la 50m distanță sau pe altă parte a peretelui, iar când este vorba de o piatră dislocată și scăpată se strigă tare PIATRĂ! Nu făcusem acest instructaj cu fetele. Urletul meu, cred că o fracțiune de secundă a fost mai înspăimântător decât mesajul lui. Digestia lui a durat ceva timp, care mi-a părut interminabil. Asta până fiecare a ridicat capul să mă vadă cu gâtul sucit, uitându-mă în sus. Odată digerat ca atare, atât mesajul cât și urletul, efectul a apărut brusc. O rup cu toții la fugă! 
Nu am putut să-mi iau nici o clipă ochii de pe bolovanul de dimensiunea unei mingi de baschet, care cădea paralel cu peretele. Cu coada ochiului îi văd pe fiecare cum trec pe lângă mine. Tăticul cu băiețelul în brațe, Mihaela care o înșfăcase pe Diana pe jumătate dezbrăcată și în picioarele goale, alergând cu ea mai mult târând-o de braț, şi mama băiețelului în urma lor. 

La trei sferturi din drumul său, bolovanul croncăni încă o dată pe o brână, răsunând înfricoșător, ricoșă îndepărtându-se de perete și venind înspre noi. 

L-am lăsat să-și vadă de drumul lui și eu am plecat pe al meu, după Mihaela şi Diana. Nu aveam mult de alergat, că ajunsese jos. 

Bubuitul a fost sec și tare! Linişte! Privim cu toții locul de unde s-a auzit bubuitura, Ușor, ca niște animale speriate și curioase, ne întoarcem privind când sus când jos. Bolovanul se pulverizase undeva la vreo 3m de bagajele noastre. Le luăm de acolo uitându-ne în sus tot timpul și plecăm. Ne-am îmbrăcat pe drum.

Am ajuns în șaua dintre doline, ne uităm de unde mai poate pica ceva și ne așezăm cu toții la masă. Evident disecăm bolovanul și fenomenologia lui. 

Am mai vorbit verzi si uscate și am plecat spre Dolina 1. După ce coborâm niște trepte metalice abrupte ajungem din nou în drumul de venire. Urcăm pe cabluri. Nu o asigur pe Diana. Merg eu în urmă, atât de aproape de parca aş îmbrăţişa-o. Ca întotdeauna la urcare, este mai simplu. 

După cabluri terminăm şi ultima încercare. 
Povestea se cam termină. Ca orice poveste cu astfel de eroi, la sfârşit are loc o petrecere. Ținta este acum ABC-ul.

Ajunși la maşină  scot din portbagaj un pepene și-l bag la rece, la izvor.

Ne bucurăm de program de voie.

Tanti Cati se uită la noi de pe terasa "restaurantului". Deasupra tronează firma.

Eu mă duc să fac consumație. Iau o pălincuță.

Mâncăm ciorba zilei și felul doi.

Mă întorc la izvor să iau pepenele. 

Aici intru în vorbă cu băieții de la salvamont. Le povestesc despre bolovan. 
"-Aaa...voi erați la ieșire când a căzut bolovanul?"
Am mai stat cu ei la povești. Mi-au povestit de unul rănit cu o zi inainte de o piatră aruncată de sus, altul căzut din balcon săptămâna trecută. Am schimbat subiectul de tip "Ştirile de  la ora 5" întrebându-i de trasee. Au povestit multe despre frumusețile Padişului, mi-au dat detalii şi despre următoarea noastră destinaţie - Cetățile Rădesei. Apoi mi-au povestit despre perla peşterilor din România - Piatra Altarului. Am rămas visător!

Iau pepenele, care între timp se răcise suficient.  Eu când cumpăr pepene am o teorie: un pepene bun este cel care a crescut cu îndestulare. Așa că ochesc pepenele cel mai mare din bostănărie și pe ăla îl cumpăr. Numai bun pentru Flămânzilă.
Odată tăiat, îl împărțim cu cunoştinţele noastre. Mai o cumnată, mai un nepot, sau Bunu' reuşim să terminăm pepenele. 
Nici nu vă dați seama cât s-au bucurat acești oameni ce stau toată vara în munți de lubenița cea uriaşă.

Am urcat în maşină şi am coborât în Boga la Pensiunea Apuseni. 
Spre Stâna de Vale plouă. Aşa este seceta în Apuseni. Un curcubeu se întinde peste cer.

Soarele apune în flăcari.

Întorşi în cameră, Diana este nerăbdătoare să continuăm partida de canastă. 
Mami trişează mult. Eu disper! Diana naivă, nu se prinde. Bucuroasă, scoate o pereche de pietre de pe tablă şi rupe pachetul. Mami trăsese cu ochiul pe tabla ei şi când eu nu blochez jocul cu valori, îi dă piatra care îi trebuie. A rupt aproape tot pachetul. Nici nu are pe unde să le mai pună. E încântată!

Ce zi frumoasă! 

Mâine mergem în Cetatea Rădesei!

Linkuri: Parcul Naţional Apuseni - Cetăţile Ponorului
             Wikipedia.ro - Cetăţile Ponorului
             Romania-Natura36 - Cetăţile Ponorului